Seara de carte de la Târgoviște – Drumul lui Zahei spre lumina ce se simte

Claudia Badea

 

Joi, 26 mai, târgoviștenii pasionați de lectură s-au reîntâlnit la Biblioteca Județeană Ion Heliade Rădulescu, pregătiți să-i dezbată opera lui Vasile Voiculescu.

Cosmin Busuioc ne-a provocat la o discuție interesantă despre Zahei orbul, operă a lui Vasile Voiculescu. În nota-i caracteristică, Cosmin ne-a relatat acțiunea cărții, ne-a prezentat perspectiva sa, făcând diverse comparații între personajele cărții, fie ele persoane sau lucruri din viața reală, fie personaje biblice. În finalul prezentării, Cosmin, ne-a surprins cu o afirmație simplă și oarecum bizară: „Poate contează și locul în care te găsește moartea.”.

Dezbaterea cărții din timpul și de după prezentarea lui Cosmin a fost savuroasă. Au stat la aceeiași masă trei tineri studenți la teologie, un excelent jurist, un profesor de istorie, oameni reuniți de plăcerea lecturii, mânați în acest dialog prolific, ca și mine, de curiozitate și dorința de a împărtăși idei.

Dacă ar fi să sintetizăm opiniile și să-l portretizăm pe Zahei, el ar fi tipul omului ambițios, cu țeluri la care nu renunță, imposibil de umilit sau de înjosit, care nu acceptă un lucru pe care simte că nu-l merită. Simbolistica a fost și ea abordată din două perspective – pornind de la interogația provocatoare „De ce numim alcoolismul – un păcat?” până la analiza fiecarei acțiuni a personajului.

 

Zahei orbul

Cartea prezintă povestea unui orb în căutarea vindecării, ce ajunge să priceapă că nu defectul său fizic îl făcea orb, ci faptul că nu a îneles scopul deficienței sale. Zahei pornește într-o călătorie spirituală către un loc despre care auzise că-i va vindeca orbirea. Ajunge să fie grădinar, miner, cerșetor și, în esență, o marionetă a oamenilor ce susțineau că-l vor ajuta să-și atingă obiectivele.

Nu renunță niciun moment la drumul lui, muncește indiferent de cât de umilit este și nu acceptă lucruri pe care știe că nu le poate răscumpăra prin munca lui. În ocnă, când este îndemnat spre sodomie, ”Zahei își cunoaște Iadul”. Când conștientizează că nu se poate descurca în călătoria sa însoțit doar de persoane pasagere, el decide să se reîntoarcă în orașul natal unde se și căsătoreșe. Ironic, se folosește de averea proaspetei soții pentru a reajunge în locul care se presupunea că-l va vindeca de orbire.

Într-un moment vital, Zahei se aruncă în apă, lipsit de speranță, dorind să se sinucidă. Iese singur la suprafață afirmând că ”mama apă” l-a sfătuit și îndrumat. Acesta devine simbol al botezului lui Zahei. Este o scenă inspirată din religiile asiatice, creștinismul neacceptând elemente ale naturii drept energii creatoare. Din acest punct, Zahei se resemnează în fața propriei condiții și își înțelege viața.

Astfel, autorul conturează un final deschis, care nu dezvăluie nimic despre modul în care personajul și-a schimbat destinul.

 

Vasile Voiculescu

(1884 – 1963)

A fost poet, prozator, dramaturg și medic. A fost preocupat de-a lungul vieții de psihologie, psihofizică, pozitivism, evoluționism și materialism. A studiat un an la Facultatea de Litere și Filosofie, urmând apoi Facultatea de Medicină, unde și-a obținut și Doctoratul.

A fost medic militar în Primul Razboi Mondial, iar ca scriitor a debutat la Convorbiri literare (1912), colaborând și la Flacăra. A fost premiat de Academia Română în 1918 pentru poeziile sale, iar din 1935 a devenit membru titular al Academiei de Științe din România.

Pentru data viitoare, 9 iunie, Seara de carte se anunță cel puțin la fel de interesantă. Quo Vadis, a lui Henryk Sienkiewicz va fi dezbătută din perspective multiple. Tot de la ora 17:00 și tot la Biblioteca Ion Heliade Rădulescu.

 

 

 

Seara de carte de la Târgoviște – Un puzzle psihologic al lui Marin Sorescu

Claudia F. Badea

 

Joi, 12 mai, a avut loc o nouă seară de carte la Biblioteca „Ion Heliade Rădulescu” dedicată lui Marin Sorescu și romanului său Trei dinți din față.

„Cum se numea drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu?” – asta era întrebarea pe care Marin Sorescu a exprimat-o prin glasul lui Iona într-una dintre cele mai iubite și profunde opere ale sale. Însă, din opera complexă a artistului, Corina Dida a ales să ne provoace cu o frescă, un puzzle de introspecții, un bulgăre de metafore – Trei dinți din față.

Din punctul său de vedere, romanul este „un joc de cuvinte savuros” care „te prinde cu banalul”. Sursa plăcerii cu care aceasta ne-a vorbit despre operă se pare că ar fi introspecțiile personajelor de care se declară încântată. Cu toate că nota de banalitate este una destul de mare, iar subiectul „prea simplu pentru paginația cărții” complexitatea analizelor psihologice menține atenția cititorilor.

Întrebarea care a dominat aproape întreaga dezbatere a fost: De ce să scrii o astfel de carte? Toți ne-am întrebat în diferite forme de la ce idee a plecat Sorescu și cum de a scris o asemenea carte? Care a fost motivul sau motivația lui? Ei bine, incertitudinea persistă. Un roman ce arată marginalizarea artiștilor acelei perioade, o oglindă a lipsei moralității sociale, un subiect banal spus în „prea multe cuvinte” și tot așa lista cu afirmații la adresa „de ce-urilor” poate să continue. Niciunul dintre noi nu a avut un răspuns complex care să satisfacă opinia majorității, dar poate tocmai acesta este și farmecul pe care Marin Sorescu a vrut să-l dea creației sale.

Trei dinți din față

Romanul apare în 1977 și este considerat o frescă a societății și caracterelor umane din Bucureștiul anilor ’60 – ’70.

Opera are în prim plan trei tineri, proaspeți absolvenți de facultate cu cariere și destine banale – Valeriu, Olga și Sandu. Cei trei formează un triunghi amoros într-o manieră puțin mai neobișnuită. Olga și Valeriu se îndrăgostesc unul de celălalt și decid să se căsătorească. Valeriu merge acasa la Olga unde încearcă să o curteze și să o ceară în fața soțului ei, Sandu. După ce Valeriu și Olga încheie o înțelegere cu Sandu, cei doi pleacă la o plimbare. Tânăra dispare fără urmă chiar din compania lui Valeriu, iar cei doi bărbați din viața ei devin prieteni în încercarea de a o găsi.

Despre final, Cristina Teodorescu, un blogger critic, face o afirmație cel puțin interesantă: „pentru mine, a fost prea brusc, ca și cum autorul s-ar fi plictisit de personajele sale.”.

 

 

Marin Sorescu

S-a născut la 13 februarie 1936 și a decedat 60 de ani mai tarziu, la 8 decembrie 1996. A fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Devine membru al Academiei Romane în 1992. Operele sale au fost traduse în peste 20 de limbi, publicând în afara granițelor României circa 60 de cărți. A fost foarte atras și de pictură și tocmai de aceea a organizat mai multe expoziții atât în țară, cât și în străinănate.

Cu toate că nu a fost niciodată membru al unui partid politic, între 1993-1995 este numit în funcția de Ministru al Culturii, în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu. A primit nenumărate premii, medalii și distincții din partea Academiei Române și a Uniunii Scriitorilor din România, dar și din străinătate, la Madrid, Viena și Florența.

Între 1978 și 1990 a fost redactorul șef al revistei „Ramuri”, însă a fost nevoit să plece în 1991. Printr-o scrisoare semnată de mai mulți reprezentanți ai elitei vremii, acesta era acuzat de o activitate aproape nulă ca și redactor și, în deosebi, de demigrarea scriitorilor români contemporani și a celor aflați în exil, precum Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu sau Emil Cioran.

Cosmin Busuioc ne va aduce în atenție, spre delectare și dezbatere, joi, 26 mai 2016, Zahei orbul, de Vasile Voiculescu. Așadar, joia viitoare, începând cu ora 17:00, cei cu apetit literar prezenți la evenimentul găzduit de Biblioteca Județeană „Ion Heliade Rădulescu” vor avea parte de o nouă seară de neuitat.

Seara de carte de la Târgoviște, printre ruinele fenomenului Pitești

Diana Mândrilă

 

Printre deprinderile unor oameni din Târgovişte se află şi dorinţa de a-şi potoli setea de cultură. Iată-ne, din nou aici, la vechea noastră gazdă, Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade Rădulescu”, fascinaţi de această dată de Fenomenul Piteşti al lui Virgil Ierunca.

În sala respectivă e mai mult decât o dezbatere. Este o atmosferă relaxată, cu iubitori ai limbii şi literaturii române, unde se aduc în temă toate aspectele unei cărţi, nu doar lucrurile de suprafaţă. Sunt, de asemenea şi oameni pasionaţi de istorie, care întorc pe toate părţile cartea respectivă, astfel încât lucrurile să fie mai clare, iar cei prezenţi să denote interes şi participare la discuţie.

Fenomenul Piteşti este o carte cu un puternic impact emoţional, dacă o analizezi din punct de vedere psihologic, iar Claudia Badea, studentă la Facultatea de Jurnalism, anul I, a reuşit prin prezentare ei, nu numai să ne facă să înţelegem conţinutul cărţii, ci să ne ducă pentru câteva momente în miezul cumplitelor evenimente de atunci.

Înainte de colectiva dezbatere, aflăm din cuvintele Claudiei că:

În perioada comunistă, opozanţii regimului au avut de suferit, iar ce deosebeşte închisoarea de la Piteşti de celelalte este faptul că aceasta era destul de izolată, astfel încât să nu se audă strigătele celor schingiuiţi acolo. În acea închisoare, reeducaţii deveneau reeducatori, urmărindu-se, aşadar, transformarea lor în adevăraţi torţionari. Erau patru etape ale reeducării şi anume: demascarea externă (când studenţii prizoneri trebuiau să mărturisească tot ce nu spusese înainte), demascarea  internă şi demascarea morală, publică (atunci când erau nevoiţi să mărturisească lucruri false). Ultima dintre etape a fost cea în care reeducaţii deveneau reeducatori.

Supuşi la numeroase umilinţe, unii dintre ei îşi pierdeau luciditatea, ajungând într-un stadiu în care tortura poate era deja inutilă. Sinuciderea ar fi fost o opţiune, însă nu aveau obiecte la îndemână, iar unul dintre ei a încercat să-şi zdrobească, la un  moment dat, capul de un perete. Eugen Ţurcanu, principalul torţionar, se asigura de fiecare dată că aceştia nu vor muri atunci când vor vrea, căci în acea închisoare moartea nu era un obiectiv, o opţiune. Când fenomenul Piteşti s-a extins, s-a aflat şi în presa externă, iar prin anul 1952, tot ce însemna teroare avea să se oprească. Oamenii lui Ţurcanu au fost închişi, la vremea aceea fiind arestaţi 650 de studenţi.

 

Ideea din spatele acelor atrocităţi era originală. Se crede însă, că s-ar fi putut inspira şi de la chinezi şi, de altfel, că Boris Nikolsky ar fi planificat totul, Ţurcanu fiind doar un pion.

Aleksandr Soljeniţîn defineşte experimentul de la Piteşti ca fiind “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”.

Între anii 1949 şi 1951 se dorea distrugerea elitelor societăţii (intelectuali, diplomaţi, oameni politici, magistraţi). Studenţii -nişte viitori formatori ai societăţii-, tinerii -o forţă socială imprevizibilă- trebuiau anihilaţi. Pentru ei s-a inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate “reeducare”. Metode barbare de tortură au fost aplicate tinerilor deţinuţi, iar în acel proces de reeducare se obţinea distrugerea psihică a indivizilor, umilirea şi maltratarea reciprocă.

Joi, 12 mai, Biblioteca Judeţeană va găzdui, din nou, pasionaţii de lectură, de data aceasta asistându-se la dezbaterea cărţii semnate de Marin Sorescu, „Trei dinţi din faţă”.

Seara de carte de la Târgoviște în labirintul de simboluri al lui Umberto Eco

 Claudia Badea

 

Pentru că poate complexitatea de simboluri a lui Dante nu ne-a fost de ajuns, iată-ne strânși din nou în jurul unei cărți și mai complexe – Numele trandafirului, de Umberto Eco.

 Întâlnirile regulate ale pasionaților de literatură nu mai sunt deja o noutate pentru cei interesați, iar bibliotecii dâmbovițene Ion Heliade Rădulescu îi este călcat pragul de din ce în ce mai multe persoane de la o întâlnire la alta. De acestă dată tânărul Adrian Bădulescu ne-a adus în atenție, mai mult sau mai puțin, capodopera semiotica Il  nome della rosa (Numele trandafirului) a scriitorului italian Umberto Eco.

Umberto Eco s-a născut în Alessandria, Piemont în 1932 și a murit acum scurt timp, mai exact la 19 februarie 2016. Acesta a fost un scriitor, editor, filosof și semiotician italian. A fost crescut în dogma religiei romano-catolice în  Societatea Sfântului Francisc, ordin despre care vorbește foarte mult, atât în lucrările sale, cât și în interviurile pe care le acordă. A studiat în Torino și își obține licența în estetică. În 1971 devine profesor de semiotică la Universitatea din Bologna, însă va mai preda și în alte universități italiene și americane. Primește titulatura de Doctor Honoris Causa în peste 50 dintre cele mai importante universități ale lumii. Grație activității sale intelectuale și a tuturor operelor scrise, Eco este declarat unul dintre cei mai importanți gânditori contemporani.

Romanul il nome della rosa este publicat în 1980, iar traducerea acestuia și în limba română se face în 1984. Numele trandafirului este un roman de facură istorică și cu acțiunea unui roman polițist, dar cu o imensă valoare semiotică, de analiză biblică, studiu medieval și teorie literară. Acțiunea acestuia este plasată în secolul al XIV-lea (1327) și îi are ca protagoniști pe William de Baskerville și  Adso din Melk, celui din urmă Eco atribuindu-i chiar calitatea de narator.

William ajunge într-o mănăstire unde avusese loc o crimă și unde, pe parcursul firului narativ, se vor mai săvârși și altele. Protagoniștii studiază o blibliotecă medievală labirintică, ajung față în față cu Inchiziția și descoperă forța distrugătoare a râsului, căci la acea vreme se spunea că din moment ce râzi categoric nu mai ai și timp de rugăciune, râsul devenind un păcat.  Învățând din propriile greșeli și cu ajutorul logicii, cei doi descoperă cauzele crimelor, însă nu reușesc să găsească nicio metodă pentru a le împiedica.

Dezbaterile ce au urmat prezentarea destul de sumară a cărții s-au ridicat la nivelul așteptărilor formate la întâlnirea anterioară atunci când această carte a fost propusă. De la oameni ce-au studiat semiotica lui Eco, până la cei ce-au fost la prima lectură a filosofului italian, toți au încercat să dea o explicație simbolului reprezentat de titlu sau simbolurilor din interiorul romanului. Concluzia cu care toți am fost de acord a fost că acest roman are diferite valori și sensuri în funcție de vârsta cititorului. Dacă la vârste mai fragede cititorul ar putea fi captivat de firul acțiunii, un cititor mai matur ar fi mult mai atent la simbolistica textului.

Pentru următoarea întâlnire, adică pe 14.04.2016 în exact același loc (Biblioteca Ion Heliade Rădulescu) și la exact aceeași oră ( 17:00) responsabilitatea de a fascina cu o bucățică de istorie îmi aparține. Virgil Ierunca și Fenomenul Pitești ne vor reaminti de ororile unor minți toxice săvârșite acum aproape 70 de ani.

 

Seara de carte de la Târgoviște în Infernul lui Dante

Claudia F. Badea

 

Pasiunea pentru citit și vocea entuziastă a unei roșcate ne-au aruncat, de data aceasta, direct în Infernul lui Dante Alighieri.

Cum ne-am obișnuit să ne întâlnim din două în două săptămâni pentru a ne stârni pofta de literatură, iată-ne și în această joi rezervându-ne un colțișor al nostru din Biblioteca “Ion Heliade Rădulescu”. Mădălina Olteanu, un boboc al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare din cadrul Universității Valahia, ne-a provocat la discuții profunde prezentându-ne Infernul, prima parte din Divina Comedie a lui Dante Alighieri.

Dante ( 1265 – 1321 ) a fost un poet și filosof Italian, cel mai mare scriitor al Evului Mediu. Cu toate că își pierde mama în copilărie și tatăl la doar 17 ani, iar despre educația lui nu se știu foarte multe lucruri, grație operelor sale, profunzimea, intelectualitatea și genialitatea sa sunt incontestabile. Tată a 4 copii, dar îndrăgostit profund de o muză căreia nu i-a vorbit niciodată, respectiv Beatrice, o nobilă florențiană pe care o întâlește pentru prima data în 1274 și de 3 ori de-a lungul vieții sale și care devine simbol al angelicului în operele sale.  Dante ajunge să se implice și în politica din Florența, orașul său natal. Își petrece 12 ani în exil, iar în 1316 refuză umilitoare ofertă din partea Florenței de a reveni.

În perioada sa de exil este plasată și crearea capodoperei Divina Commedia. Începută estimativ în 1306 și încheiată aproape odată cu propria-I viață, Divina Comedie debutează cu “Inferno”, o înlănțuire de 33 de cânturi ce descriu cele 9 cercuri ale Infernului: 1 – nebotezații; 2 – desfrânații; 3 – lacomii; 4- zgârciții și risipitorii; 5 – mânioșii; 6 – ereticii; 7 – ucigașii, sinucigașii, defăimătorii, sodomiții și cămătarii; 8 – seducătorii de femei, lingușitorii, ghicitorii, ipocriții; 9 – trădătorii de rude, țară, binefăcători. Această clasificare ilustrează tocmai opinia lui Dante despre cum există mai multe tipuri de păcate ce se pot împărți în funcție de gravitatea lor.

Dante face această călătorie în Infern ghidat de poetul Virgiliu, călătorie ce durează din Vinerea Mare până în Duminica Paștelui. Din punctul de vedere al studentei ce ne-a pus în lumină această operă, Inferno este “o autobigrafie morală, o conștientizare a păcatelor și o curățare spirituală”. Bizar, dar nu acuratețea detaliilor din fiecare cerc al infernului a declanșat cea mai mare parte a controverselor. Ceea ce încă stârnește dezbateri profunde este faptul că în fiecare treaptă Dante plasează clar și fără niciun fel de subtilitate adversari politici, intelectuali, filosofi și chiar zeități din Mitologia Greacă.

Dezbaterea de după prezentarea cărții a determinat contradicții și/sau simple afirmații bine argumentate. Părerile cu privire la profunzimea metaforismului lui Dante au fost împărțite: de la complexitatea unei călătorii spiritual revelatoare, la o simplă nevoie de a “împărți” intelectualitatea în funcție de propriile gusturi; de la o revelație divină, la o construcție pur intelectuală și așa mai departe.

Dorind să punem accentul pe importanța culturii și educației, atât de neglijate de la o vreme, am avut drept invitat și un reprezentant al Columna TV care a asistat atât la prezentarea în sine a cărții, cât și la o bună parte din dezbaterea de dupa. Sperăm astfel să stârnim cât mai mult interesul pentru activități de acest gen.

Ca de obicei, joi, pe 31 marite, ne revedem la o nouă Seară de carte, ora 17:00, la Biblioteca Județeană  “Ion Heliade Rădulescu”. Domnul Bădulescu Adrian va fi cel ce ne va aduce spre dezbatere Numele trandafirului, de Umberto Eco.

 

 

Lectură cotidiană

 Seara de carte la Târgovişte

Diana Mândrilă

 Cu fiecare carte citită, ai şansa să înveţi un lucru nou, să îţi dezvolţi creativitatea, să empatizezi cu stările acelor timpuri şi lumi. Există atâtea şi atâtea cărţi bune care doar aşteaptă să fie citite, iar câteva minute de lectură înseamnă câteva minute de autodisciplină.

Evenimentul „Seara de carte”, care are loc joia în jurul orei 17:00, ne-a întâmpinat de data aceasta cu şi mai mulţi membri, oameni dispuşi să asculte şi să lămurească fiecare taină din spatele romanului 1984 scris de George Orwell.

Roxana Clopotaru premiată la Arad

Roxana Clopotaru este un model pentru generația tânără. La numai 17 ani, dâmbovițeanca se poate mândri cu numeroasele premii obținute în cadrul concursurilor artistice. Elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Constantin Carabella din Târgoviște, deține multiple talente, pe care le săvârșește cu pasiune și devotament. Tânăra face parte din Grupul Național Clubul Victorioșilor, avându-i drept mentori pe artiștii Victor și Viorica Mihalache. Roxana a excelat în cadrul concursului Internațional LiveMuseArt, ce a avut loc în acest week-end la Arad. Ea a reușit să obțină un minunat loc I la secțiunea divertisment-canto, respectiv un loc II la sectiunea de muzică tradițională.

Ce au în comun femeile și cabalinele?

Mădălina Olteanu( Jurnalism, Anul I)

Dacă am face o asemănare între femei și cabaline am putea spune că singurul lucru comun între cele două ar fi eleganța. Atât o femeie cât și o cabalină dispun de această calitate, dar se pare că  nu ar fi singura. Ambele folosesc aceleași produse pentru igiena scalpului.

În ultima vreme s-a constatat o creștere majoră în rândul produselor de curățare pentru animale, în special a produselor destinate îngrijirii cailor. Multe PetShop-uri din Târgoviște susțin că rafturile magazinelor sunt destul de repede eliberate de către clientele care consumă în mod sistematic șampon pentru cabaline. Acest produs se folosește pentru curățarea acestui animal și este nelipsit din igiena lui. Șamponul pentru cabaline conține extracte de mușețel, brusture, mesteacăn, coada calului, nuc și urzică. Având pielea foarte sensibilă și fiind foarte predispuși la apariția iritațiilor, conținutul este doar pe baza extractelor din plante naturale.

Vine vara, vine Euro!

Ştefan Khalil (Jurnalism, anul I)

 

Se anunţă o vară călduroasă pentru microbiştii din România, dar nu doar din cauza temperaturilor ridicate, ci şi din cauza tensiunii şi emoţiilor pe care şi le vor face pentru echipa naţională.

De la începutul lunii iunie, mai exact pe 10 iunie 2016, naţionala lui Anghel Iordănescu va avea primul meci din grupă, chiar împotriva ţării gazde a acestui turneu final, şi anume Franţa. De altfel, selecţionata fotbalului românesc va mai întâlni Elveţia şi Albania, celelalte două adversare din grupa României.

Cititul supraviețuiește II

Claudia F. Badea (Jurnalism I)

Oamenii au încetat să mai citescă atunci când au încetat să și viseze, crezând că unicul mod de a trăi e împăcat cu realitatea dură.

Recent, a avut loc o nouă întâlnire a iubitorilor de cărți în cadrul “Serii de carte de la Târgoviște”, întâlnire desfâșurată la Biblioteca Județeană “Ion Heliade Rădulescu”. Cartea adusă de data aceasta în discuție de către Cosmin Busuioc, unul dintre participanți a fost “Ultimii oameni. Etnografia unei peluze“, scrisă de Dinu Guțu.

Dinu Guțu este un tânăr de nici 30 de ani, ultras al echipei Dinamo și membru al Peluzei “Cătălin Hîldan”, care în 2010, la sfatul Profesorului Vintilă Mihăilescu, își scrie lucrarea de Doctorat în Antropologie, lucrare ce va fi apoi publicată drept cartea mai sus menționată. D. Guțu o numește “Ultimii oameni”, spunând că ultrași și în general suporterii sunt numiți de ceilalți “ultimii oameni”.